Nicio șansă să confundăm Rafah cu Kiev

Patru scânduri și un cui - asta e averea vestului.

Genocidul recent resetat de Israel în Gaza după o așa-zisă pauză (și tot mai pronunțat în Cisiordania) din octombrie 2023 până în prezent au fost facilitate de o dublă înarmare, una activă și cealaltă (aparent) pasivă, oferite de lumea occidentală agresorului. Prima înarmare, activă, e cea a echipamentului militar (doar Statele Unite au oferit echipament în valoare de 18 miliarde de dolari între octombrie 2023 și octombrie 2024, și Genocide Joe a semnat cu ultima fărâmă de creier o altă vânzare înainte să fie pus în formol). Vânzările vor continua și sub noua bratministrație de la Washington.

Umanitate cu asterisc

O a doua înarmare, aparent pasivă, e culturală. Era de așteptat ca după 7 octombrie, opinia publică internațională să se concentreze pe umanitatea, unicitatea, și suferința victimelor israeliene. Derapajele demne de corigența de vară la cursurile de Hasbara cu copii decapitați și violuri în grup sunt de înțeles (nu de acceptat) în condițiile în care imaginea palestinienilor este una cultural construită în vest ca adiacentă violenței și distrugerii valorilor fundamentale ale societăților liberale vestice (care au în Israel un aliat motivat în regiune să răreasă barbarii cu drona). De fapt, un raport recent al ONU stabilește (nu acuză, cum preferă ziarele să spună, că doar nu e ceartă pe Twitch) că Israel a comis crime de natură sexuală și reproductivă împotriva palestinienilor.

Imaginea palestinienilor este una cultural construită ca fiind adiacentă violenței și distrugerii valorilor fundamentale ale societăților liberale vestice

Presa și conștiința publică internaționale au început genocidul ferm de partea Israeului, dar pe măsură ce israelienii nu au făcut altceva decât să ucidă zeci de mii de civili aleși la întâmplare de un AI sau, mai analog, să împuște copii în cap (excepțională disonanța cognitivă a New York Times care au pus materialul acesta la categoria Opinion, de parcă gloanțe în țestele unor copii de 7 ani sunt un take), opinia publică internațională s-a retras într-un fel de anomie definită de indexarea genocidului prin vocea pasivă a titlurilor din presa vestică (palestinienii mor, nu sunt uciși) sau, în anumite sfere, a perpetuării partizanatului fățiș pro-Israel. Bineînțeles, suportul militar continuă nestingherit.

Această înarmare culturală e cu atât mai activă și intenționat-calibrată (și pasivă doar în vibes) cu cât însăși conștiința lumii occidentale, manifestată în lume prin instituții, presă, organizații (aparent) non-guvernamentale etc. dăduse de curând dovadă de un umanism activ, implicat, nuanțat și cu voce.

Invazia Ucrainei de către Rusia a turat la maxim fabricile creatoare de empatie și solidaritate ale lumii civilizate. Peste corpul puhav-ciuruit al discursului despre implicațiile și motivațiile geostrategice ale invaziei a fost asamblat foarte rapid un exoschelet de compasiune și umanitarianism care au avut (și încă au) în centru ucraineanul strivit de cizma rusească.

Publicul general(ist) își pierde interesul după o vreme dacă discuția se învârte în jurul scutului NATO, graniței Poloniei cu Ucraina, livrărilor de ajutoare prin România, sau al bătăliei sângeroase din Bakhmut. Interesul (și suportul militar la dublaj) e menținut prin centrarea suferinței și umanității victimelor, a tuturor modurilor în care umanitatea lor (care e exact ca a noastră) e pusă în pericol de dușman. Susținerea pentru Ucraina și ucraineni e un fenomen de o vastitate aparte, și e manifestată pe toate palierele producției culturale și vieții sociale în vest.

Sunt enorm de multe exemple, dar de dragul cuplajului local-global, ne putem referi la secțiunea ucrainiană de la TIFF-ul românesc, la cele 62 de articole pe Scena9 din februarie 2022 încoace doar pe tema războiului (imediat se face anul de la publicarea acestui articol curajos despre Gaza pe aceeași platformă), la puzderia de conținut de la suspecții hawkish de serviciu (G4Media, Hotnews etc.) la articolele din presa internațională despre viața de noapte din Kiev, despre opțiunile romantice ale femeilor ucrainene, despre industria ucraineană de gaming sub asediu, despre gastronomia ucraineană ca segment al rezistenței antirusești. Și câte și mai câte, pe lângă suportul și refugiul (salutare) oferite ucrainenilor care au fugit de război - 254.000 in UK, 400.000 în US și Canada, 135.000 în România. Vreo șase milioane cu totul.

Această elasticitate a interesului umanitar pentru oameni (sau națiuni) sub bocanc e salutară și necesară. Dar o trăsătură esențială a sa trebuie să fie faptul că se aplică tuturor populațiilor civile care se află în pericol. That's it, that's the joke. Tocmai faptul că ne gândim la Ucraina sau Gaza sau Sudan sau Myanmar sau Haiti în logica aceasta flămândă a gândirii zero sum arată cât de internalizat e faptul că empatia și susținerea vin de sus în jos, și adesea nu au nimic de-a face cu suferința la care asistăm și pe care o finanțăm. Ori nimic (sau prea puțin) din capacitatea operațională a empatiei, acest Big Empathy cu ramificații de la New York Times la festivaluri din România, nu a fost pus în mișcare pentru palestinieni. A fost, în schimb, folosită imediat după 7 octombrie pentru israelienii răpiți de grupările militante sau pentru israelienii uciși atât de militanți cât și de armata israeliană.

Campania Bring them home și aura din jurul ideii de reîntoarcere a ostaticilor a fost de la început un exercițiu de umanizare și individualizare a celor morți sau luați. Țin minte că rudele unuia dintre ostatici (promovat/intervievat în presa internațională la momentul respectiv) spunea că îl așeaptă pe cel răpit înapoi acasă pentru că urmează o nuntă și nu vor să o anuleze. Au fost nenumărate articole despre tinerii morți la festivalul Nova, au fost produse trei documentare despre ziua atacului doar pentru festival, au fost ridicate câteva monumente comemorative, și o expoziție cu obiecte de la festival continuă să călătorească prin lume - o punere în scenă a conceptului de prosthetic trauma care are ca rezultat a “simplistic dualism between good and evil that has important political implications”. În obsesia aceasta de a prezenta zioniștii drept victime și când sunt agresori, presa internațională a reușit contraperformanța macabră de a empatiza cu un soldat israelian care s-a sinucis pentru că a avut coșmaruri provocate de faptul că a călcat sute de oameni cu buldozerul.

Faptul că genocidul palestinian e contemporan cu susținerea Ucrainei (unanimă până de foarte curând) e o hibă performativă pentru hegemonia politic-culturală a vestului care a trâmbițat susținerea cauzei ucrainene ca pe un fel de dovadă tangibilă a faptului că există o umanitate comună. Practic aceleași forțe care susțin dreptul la autodeterminare, libertate, și rezistență armată (mai ales rezistență armată!) al ucrainenilor răspund în cazul palestinienilor, în cel mai bun caz, cu niște corturi mai de calitate sau o bucată (teoretică) de deșert în Egipt sau câte un pacient lăsat să meargă la tratament în străinătate. Să nu fim naivi, nu e ca și cum ne-am fi putut aștepta la alt răspuns din partea cohortei coloniale globale împotriva unei populații și a unui teritoriu care au fost și sunt doar o bucată de carne (colectivă) to beat to a fucking pulp. În cuvintele lui Saree Makdisi:

It will also be remembered as a crime—genocide, the crime of crimes—committed with the full and unwavering support of the United States. Joe Biden, Kamala Harris, Antony Blinken, Linda Thomas-Greenfield, John Kirby, Jake Sullivan, Matt Miller, and Karine Jean-Pierre are all as complicit as Netanyahu and his cabinet.

(...)

Even as it’s done most of the work and sent most of the bombs, the US hasn’t acted alone. This is the first anticolonial struggle in history in which an occupied people have been up against not one colonial power, but the entire Western colonial order. Israel regards itself as omnipotent and above all law, but it is merely a Frankenstein’s monster assembled from the spare parts and archaic leftovers of Western colonialism. Western racism is its DNA, Western support lights up its nervous system, Western funding animates its limbs, Western technologies are its tools, the accumulated horror of centuries of Western colonial violence is the lingua franca it sputters.

Distribuția strategică a empatiei are faze. Faza inițială a susținerii pentru Israel a oglindit, metodologic, susținerea pentru ucraineni. Reflexele muscular-culturale erau acolo. Ai avut o populație șocată de un atac inițial, care încerca să internalizeze furia și frica produse de acel eveniment, și să protejeze memoria celor morți. Dar apoi, într-un fel de inversare a relației victimă-agresor, Israel a continuat să fie Ucraina pe apărare (reflecție, emotivitate, memorie) și Rusia pe atac, de fapt o versiune turbat-fascistă-aneantizantă a Rusiei. E fascinant să vezi cum, de exemplu, e pasat termenul military aid între Ucraina și Israel, ca și cum lupta împotriva armatei și teritoriilor imense ale Rusiei pe de o parte și corturile palestinienilor pe de altă parte activează același tip de solidaritate munițională.

Israel a omorât într-un an mai multe femei și copii decât orice alt agresor într-un conflict armat recent, cautând să sfărtece capacitățile reproducătoare (la propriu) ale palestinienilor (oricum li se numărau caloriile de când lumea ca să fie degradați fiziologic la foc mic). Israel a reușit chiar să adauge un acronim macabru la dicționarul genocidului - WCNSF, care denotă un copil (rănit) fără nicio rudă în viață. Sunt vreo 17.000 așa (cel puțin). Csf. Israel a ucis peste o sută de jurnaliști, peste o sută de academici și cercetători, și sute de lucrători umanitari, astfel lovind instituții structurale ale mentalului civilizației vestice - mediul academic, jurnalism, ONGuri - dar reacția la toate astea e lehamite sau tăcere, (și) pentru că lobby-ul zionist poate termina cariere.

Așa ca fapt divers, universitatea Columbia, unde Mircea Cărtărescu al nostru a prins o bursă ca să le spună studenților despre dizidența anticomunistă a poeților optzeciști, a comis printre cele mai violente represalii împotriva studenților și cadrelor didactice care au luat o poziție anti-genocid. Bineinteles ca romancierul Nobel-adjacent nu a avut nimic de spus, ce să și spui despre așa o problemă nuanțată și greu de înțeles. Vorba aia, instituția represiv-polițenească a unuia e catedrala intelectuală cu buzunare adânci a altuia. Jocul de imaginație e la botul calului: imaginați-vă dacă Cărtărescu ar fi acceptat o bursă de zeci de mii de dolari de la o universitate care minimizează sau chiar neagă invazia Rusiei.

A doua fază, cea în care încă ne aflăm, e una a fatalismului și pasivității. Accentul a trecut (discursiv) de pe susținerea Israelului în mod activ pe un fel de acceptare a faptului că zona cu pricina e o provocare enormă și că nu există o soluție simplă. Mai mult, de când cu revenirea lui Trump, situația e convenabil de imprevizibilă pentru că e pe mâna a doi bărbați puternici și dilii, Trump și Netanyahu. Hopa mitică al (not so) great men of history e foarte util pentru a eluda cauze (sau soluții) sistemice si e acum principalul pinion al pantomimei Gaza Riviera. Există, într-adevăr, o mai mare conștientizare a pierderilor umane și materiale cauzate de Israel decât acuma un an, dar asta nu vine cu o poziționare robustă împotriva Israeului și proiectului zionist. Israel e un fel de unchi beat căruia nu îi putem spune să se oprească din scandal dar îi dăm o bâtă de baseball cu care să omoare toți copiii de la petrecere. Zi de zi.

Idioți utili business class

Un rol aparte în aceste infuzii geolocalizate de empatie e jucat de idioții utili ai centrismului și gândirii liberale (care are, exact ca RFK Jr., un vierme care papă și domină materia cenușie a acestei clase de heberei optimiști ai istoriei). În ciuda vidului de empatie și acțiune față de Gaza și susținerea concretă, literalmente contractuală, din partea lumii vestice a masacrului unui întreg popor, centriștii vor continua să spună că există adulți în încăpere care negociază, care caută să găsească un compromis între valori morale și realități politico-militare. În imaginarul centrist, există și vor exista camere în care se negociază, camere conduse de centriști luminați și empatici (sfinții protectori ai istoriei care trebuie să facă ordine într-o lume amenințată de iraționalitatea dreptei și impotența stângii), cumva dorky în devotamentul lor pentru ordinea bazată pe reguli. Vezi în acest caz rolul de semi-sfânt pe care l-a avut Anthony Blinken în timpul maturării genocidului deși acesta nu a făcut altceva decât să facă concesii Israelului și să-i șteargă balele de pe bărbie lui Biden.

Când și genocidul din Gaza va fi trecut și poate toți palestinienii vii vor fi prin colțuri de Alaska și New South Wales, și vom fi uitat că soldații israelieni au distrus (cam) toate școlile, spitalele, universitățile din Gaza (și s-au filmat făcând-o), că soldații israelieni au îndopat o fetiță de șase ani cu sute de gloanțe, că Israel a slobozit 70000 de tone de bombă proaspătă pe Gaza, că toate bombele au fost oferite de blocurile democratice pentru care ne-am da și viața (sau măcar i-am da share lui Ghinea care ne spune că trebuie să ne dăm viața), ei bine când toate astea vor fi istorie, tot niște centriști, care nu au făcut decât să încuviințeze la ce bolborosea Biden și să întrebe oamenii dacă au condamnat Hamas pe stomacul gol vinerea așa cum e regulamentar, că rezistența armată nu poate fi altceva decât terorism, ei bine ei ne vor spune că datorită lor s-a ajuns la pace exact la momentul potrivit, printr-un cocktail muncit de empatie, nous diplomatic, și un strop de noroc. Dă-i să sune cobzare!