I-a plăcut viața

Punch down sau marș acasă. Babardeală cu bucluc sau porno balamuc.

Porno balamuc… le are pe toate: o structură atipică pentru cinemaul de mai largă respirație (dar nu de neînțeles pentru plebei kino care se închină la Paul Thomas Anderson și Dennis Villeneuve - filmul e pus în context aici, aici, aici), e despre aici&acum, și a luat un premiu important.

Ce nu mai e așa clar (sau entuziasmant) ca evantaiul formal-anecdotic (forma filmului s-a schimbat pentru că a fost filmat în pandemie) e în cine se dau pumni. E clar un film care dă pumni în ceva, doar nu e vreun film caca moale cu Marcel Iureș îmbrăcat în bej făcând slalom între contrejour și magic hour.

Ortodoxia acceptată a haloului politic al filmului e că adversarul e o sumedenie de noxe și deformări ale societății românești: misoginie (în primul rând), discriminare, homofobie, antisemitism, predispoziție la teorii ale conspirației, continuum fascist, stagnare socială și culturală, toate astea pe fondul inegalităților produse de capitalismul se-dă-la-coi românesc. Astea fiind datele, filmul dă pumni zdraveni (și pe alocuri amuzanți) în demonii respectivi.

Eu am văzut (și) altceva, anume o neliniște, un disconfort cu faptul că lucrurile nu pot fi controlate, că energiile astea nu pot fi ținute/dirijate într-un fel de armonie.

Prima parte e un fel de who’s who în materie de București în prăbușire/transformare. Personajul central ia la picior zone de blocuri pestrițite cu magazine, străzi aglomerate, șantiere, clădiri cariate etc. Secvențele sunt pline de comentarii/observații:

• camera uită de personaj și se oprește pe un panou publicitar pentru o sală de arte marțiale

• și pe o firmă prăfoasă de Fornetti

• și pe jumătate de manechin de plastic mânjit cu ceva pe marginea drumului

• și pe un panou publicitar care prezintă o femeie cu gura căscată, pe un fundal de lichid alb împroșcat.

• o femeie urlă la casă Crezi că-mi convine să fiu saracă în timp ce două PET-uri de Noroc sunt fix în mijlocul cadrului

• un bombardier face scandal când i se spune că a parcat ca un bombardier

Comentariile sunt evidente. Probabil îmi scapă o verigă lipsă în elucidarea acestui tip de cinema politic și poate genul ăsta de montaj cu poantă e post-post-naiv 7D și e perfect asimilat în canon. Dacă nu, e de o banalitate dezolantă.

Asta nici nu ar fi o problemă, dar mie îmi dă impresia că reziduul comentariului e că ne uităm la o grozăvie, și că o lume mai bună, mai așezată, în care grozăvia nu există, e posibilă. O lume în care nu există impulsuri masculine toxice care să justifice lichidul alb împroșcat și musculatura culturiștilor. Pe scurt, o lume care ar putea fi organizată mai bine dacă niște anumiți-oameni-care-se-știu-ei nu ar fi în ea.

Sigur, există și o tandrețe în felul în care Bucureștiul ăsta e prezentat, și e clar că Jude iubește orașul. Bucureștenii (la fel ca Sarajevoții sau Sao Paolo-ezii) vor spune da, e urât, aglomerat, mai avem literalmente un copac în tot orașul, dar e al nostru, îl iubim, noi îl facem, noi îl dregem, e bitersweet symphony cântat la 150000 de tobe de eșapament. Dar rămâne ideea asta că orașul nu e urât, ci urâțit, distrus, măcinat de ceva.

A doua parte e un dicționar foto-video (amestec de imagini și clipuri) al unui fel de mental colectiv (nu doar românesc, dar în mare parte). Și aici ideile (așa cum le-am înțeles) îmi dau impresia unei viziuni a unor contradicții care dezavantajează armonia, naturalul. Printre altele:

• naturalului pulii și pizdei li se opun biserici, măicuțe care-i cântă unui preot pe jumătate mort

• din revoluția franceză a mai rămas doar articifiul (o patiserie numită French Revolution), și din revoluția română a mai rămas doar un vin care se numește Decembrie 1989

• roboții de jucărie, caraghioși și capabili de o rutină cel mult banală, au drept corespondenți/rude bogate drone care omoară în Orientul Mijlociu.

În calupul ăsta, se cristalizează mai bine ceva-ul care urâțește Bucureștiul și prin extensie aranjamentele valorice ale celor puși sub lupă. E o serie de valori (precum admirația latentă pentru Hitler și naziști prezentată pe prima pagină a unei reviste istorice românești) și comportamente care astupă naturalul pulii, pizdei, și muiței sub o pojghiță de tradiționalism performativ ipocrit. Straturile de valori și practici retrograde inhibă și denigrează aceste date naturale (frumoase, de fapt - penisul din dicționar e ușor tringhiular și multicolor ca o felie de pizza); e shaming pentru corp și sexualitate (lucru esențial pentru partea a treia și motorul principal al părții narative a filmului). Cu reverență față de practicile politice ale unui film de festival, ni se arată și o secvență porno din anii 20. Așadar, oamenii înregistrau sex chiar și acum 100 de ani, și ceva din jovialitatea pornoului pre-profesionist pe de-a întregul din anii 20 se întâlnește cu jovialitatea pornoului de amator din București 2020, chit că acesta din urmă e dirijat ca scenografie&praxis de normativitatea pornoului profesionist al ultimilor 30 de ani.

În partea a treia se dau de fapt pumnii pentru că apar oamenii care-i pot încasa. Personajul central, o profesoară de gimnaziu, e luată la întrebări de părinții elevilor ei pentru că a apărut într-un filmuleț porno de amator ajuns cumva pe net. Procesul are loc în curtea școlii, luminată neon-filistin-ca-la-Berlin, frapant și inegal ca Șoșoacă. Comentariul e și aici destul de transparent: cultura (locală) înaltă e ocupată de gloata reacționară cu inserții progresiste - și (cum anticipam intern cam de la începutul filmului), va fi recitată și una dintre poeziile deocheate ale poetului național.

Tentația eșantionului reprezentativ de români defecți scoși la defilare a fost prea mare pentru a putea fi evitată. Vedem și cine urâțește țara și putem râde de ei: habotnici religioși, iubitori de-ai lui Antonescu, misogini, criptofasciști, dilii antibotnițari. Bătălia e gata câștigată, doar nu ne-am putea aștepta de la un film să fie de partea botnițarilor. Nu e diferit de gaze-ul din Mad Men, un produs de Hollywood la care mulți strâmbă din nas: ne uităm în trecut (sau în jos în cazul ăsta) și ne simțim foarte bine în legătură cu poziția noastră socială-intelectuală, dar știm că înapoierea e ori aici ori se poate infiltra în aici, deci trebuie să stăm în gardă. Dinamica de pantomimă dă câștig de cauză (nu fără un pic de dramă dusă în mare parte în spate de o doamnă cu mască cu bunul Dumnezeu) echipei progresiste, orice ar însemna asta.

Dacă începi de la premisa unui medievalism mental răspândit în populație (susținut de citate - reale, bănuiesc - de pe Facebook, repetarea unor tropi din social media), e clar că filmul poate săpa doar în sus, prin carne de retrograd, spre superioritate morală. E o victorie facilă. Dușmanul e clar definit chit că are multe capete, toate urlătoare, enumerate mai sus. E acolo, poate fi înfrânt, chiar dacă în glumă, în limitele convenției (asumate) de scenetă Noră pentru mama dar pentru bula care-l citește pe intelectualul public român tânăr citat de unul dintre personaje. Bula e servită și de prezența unor personalități fetiș ( Relache, Alex Tocilescu) în cameouri, și chiar de Axinte-chiar-el pentru a regla frecvența alter-realului din capitolul trei.

Eu nu am văzut un conflict între o clasă retrogradă și o clasă progresistă, ci un conflict între două mutații ale unor grupări conservatoare. O grupare e (aparent) la putere, e gruparea ofițerului de armată antonescian, a celor care încheie propoziții cu păi nu suntem țigani, a decenților pupători de moaște. Cealaltă grupare e cea violentată de dezordinea și contradicțiile listate (la propriu) în primele două părți ale filmului. O grupare ale cărei articulații ideologice nu sunt dominante (nu în România oricum, nu încă), o grupare care citează din experți, mănâncă (mai) bine, citește data-driven journalism și tot așa. E mult mai ușor să te identifici cu cei din urmă, dar sub suprafață și ei vor același lucru: să facă curățenie.

Schiță pentru un hexagon popular

În timpul filmului mi-a tot zburat mintea la fotbal, mai ales la fotbal în trei echipe. Meciurile se joacă pe un hexagon cu trei porți, și echipa câștigătoare nu e cea care marchează cele mai multe goluri, ci cea care încasează cât mai puține. Pentru a câștiga, echipele în dezavantaj (de ex dacă scorul e 0-1-2 echipele 1-2) se aliază împotriva clasei dominante (0). Situația se schimbă în funcție de scor, așa că trădezi și te aliezi în funcție de nevoi pe durata meciului.

Fotbalul convențional e formal xenofob - trebuie să detești (sportiv vorbind) celălalt grup pentru a câștiga și te poți baza doar pe cei ca tine pentru a supraviețui. În fotbalul în trei, barierele astea se topesc și, pe durata unui meci, ești și dominant (ești parte din 10 în 10 vs 5) și dominat (ești parte din 5 în 10 vs 5).

Nu știu cum destabilizarea și descentrarea asta ar fi fost posibilă în filmul ăsta, dar mi se pare o premisă mai fecundă pentru speculație decât zero sum game care e de fapt la baza sa. E frumos ambalat într-un obiect filmic bizar-dar-nu-prea (sigur că crowdul Miami Bici nu îl va frecventa dar contează?) și își gratulează in-group-ul (bula). Adesea am simțit că ma uit la un post garden variety anti-CPF dar filtrat prin sensibilitatea unui MFA la Columbia Film School. Niciuna dintre cele două componente nu e greșită în sine, dar nici din cale afară de atrăgătoare, nici individual nici ca sinteză. Mă aștept ca o berărie artizanală din București să scoată un Stout 9% “Non-Narativ: Ți se taie filmul” ediție limitată. Primești o bere și-o punguță de Haribo bears.

Revenind la fotbalul în trei, cel mai interesant meci al meu a fost când am format o echipă ad-hoc cu niște oameni racolați din parc (aveam doar 12 din 15 jucători). Habar nu aveau cei trei de tacticile și ideologia fotbalului în trei, inventat de niște intelectuali europeni de secol XX. Cei trei nu vorbeau engleză, așa că nici regulile nu le-au înțeles/însușit clar. Nu erau nici fotbaliști remarcabili. Nepregătiți și neformatați pentru convenția acestui joc, au intrat și (din fericire pentru mine, erau în echipa mea) au câștigat. Ce au știut să facă cu naturalețe a fost să navigheze degringolada, lipsa de ordine, și să evite mecanismele de control ale celor mai versați.

În Porno balamuc…., toate personajele sunt versate, își cunosc poziția, o folosesc, atacă, se apară. E un noi vs ei în care fiecare grup, dincolo de disprețul față de celălalt grup, se teme cel mai mult de degringoladă, de un teren de joc în care direcția atacului nu e clară.

Oh, hi Mark

Am văzut un comentariu (la cineva relativ high end) acum câteva săptămâni (parafrazez) de tip: filmul ăsta va jigni/oripila mulți oameni care se uită doar la filme proaste/categorie B pe PRO TV și care vor să vadă doar povești convenționale etc. Sau așa ceva. Ofensații nu vor fi ei ofensați ca niște ofensați ce sunt doar de mesajul politic al filmului și de pornoadagii (care, reconfortant, au deja propriul circuit festivalier printre amatorii de scene de sex explicite în filme mainstream). Dar vor fi ofensați și de structura filmului, de suprasolicitarea cognitivă și lipsa de repere necesare pentru a digera filmul. Acum că am văzut și filmul, postarea sursă de mai sus e parcă spusă de careva dintre personaje. Înțeleg că e și va fi un film cult. Când oamenii livrează ironic sau autentic din canonul unui film în viața reală, știi că va dăinui, mai ales când potențează lucruri pe care oamenii le simțeau deja.