Ruxxtapuneri

Teambuilding a picat la țanc pe când Ruxx a plictimplodat cu câțiva ani prea târziu. Și cam tot așa s-a prăpădit și DoR.

Nimeni nu mai ține minte Ruxx și pe bună dreptate, dar ce nu e imediat evident e că serialul a fost, într-un fel, și despre Marius Vintilă. Despre epoca lui Marius Vintilă, a ProFM, Pro Cinema și ProTV timpuriu, a schimbărilor mobilelor mentale narative cu cele aduse de serialele americane pentru cei sub 25. De fapt, nu a fost niciodată o schimbare totală ci un fel de chiftele în amestec mai mult pâine decât carne. Din asta vine un anume farmec al epocii de tip stăm cu genunchii sub bărbie și discutăm despre cum suntem ciudați întocmai ca în Roswell dar nu într-un strip mall din Ohio sorbind din ceva fruit punch ci pe troleu mirosind a zacuscă. Atunci s-a dezvoltat un anumit tip de obediență față de serial și episod drept punga cu pungi a diverselor energii și anxietăți legate de viața preadultă și o scurtătură accesibilă pentru trăit mai mult în imaginar. Ruxx a încercat să pună set complet de pături care se dizolvă la prima spălare peste acea mobilă asamblată de Vintilă&co și serialele cumpărate și difuzate la palet fără de care, ca și experiență semicolectivă la vremea ei, chiar am fi vai de capul nostru azi. Dar

Coaie ce

A dat peste Teambuilding, care e setul de pături perfect pentru cohorta curentă de consumatori. Teambuilding e un sketch show aranjat în jurul unei povești pe care ordonatul critic de film Ionuț Mareș a ochit-o ca fiind făcută după rețetă de film american ieftin. Ce omite sau nu știe Mareș (și ar ști dacă ar urmări pagini de gătit gospodinxcore gen Gina Bradea) e că o rețetă ieftină e o rețetă bună. Scopul unui film ca Teambuilding nu e să dizolve/recircuiteze structura în trei acte (miză care pare să fie un fetiș pentru mulți critici tineri) ci să faciliteze un colab între niște filmfluenceri care deja au acaparat o bună parte din capacitatea de atenție a MINȚILOR TINERE. Un film de lung metraj, proiectat în cinema și pe Netflix, e doar o altă extensie a unei sensibilități de sketch și colabwave care face tropa tropa și în muzică prin Ionițăvers și trapanele. E un fel de bromania industrial complex care caută bani și vizibilitate în diverse mediumuri, și acum a fost la rând ftizica sală de cinema în România 22/23.

E o perioadă de incertitudine formală cuplată cu acces frivol la tehnologie AV care e în folosul filmfluencerilor și a hoardelor de comedianți, vloggeri, streameri care se adună ocazional pentru câte-un film.

La stârvul aDoRat

DoR a crăpat probabil și din cauze extraeditoriale, dar cel mai mult i-a dăunat că a fost prea Ruxx. Estetica și vibeul Ruxx, atât de lucrate în coolise, i-au făcut mai mult rău decât bine. Dincolo de spumele caustice ale jocului sau poveștii, cel mai iritant aspect al serialului a fost acel sentiment de plantație, de establishment pe care încerca să îl proiecteze, un fel de certitudine că se află într-o tradiție de producție și distribuție, o falsă normalitate a dinamicii consumator-producător, o dispoziție care devine în cele din urmă fosilizantă. Exact asta a pățit și DoR.

Căderea a fost cauzată și de obsesia pentru niște tropi invazivi care au stricat o groază de texte: vulnerabilitatea, excepționalismul antreprenorului și/sau artistului, temerile creative, legături nevăzute între copilărie și condiția adultă. Toate astea legate laolaltă de fundița trufașă a poveștile pot vindeca/schimba vieți etc.

Dar pe lângă astea, care probabil mă enervează pe mine disproporționat (?) de mult, DoR s-a prăbușit pentru că a dispărut disponibilitatea publicului să fie turtit de elefantioza textelor/podcasturilor/evenimentelor de dezvoltare personală murate îndeajuns încât să dea eseu/stil de viață. Sigur, au fost si multe texte care n-au fost așa și au acoperit teme necesare, dar nimeni nu asociază DoR cu investigațiile ci cu întâmplările whimsical în 3000 de cuvinte.

În spațiile astea eliberate de retragerea DoR dincolo de zid se pot infiltra chiar și bromaniile! Cu toate astea, apărătorii cumsecădeniei și decenței stau de veghe. Posibilei bromanizări a unor clase înainte considerate de neatins i se va opune clujificarea, adică o ursuzenie la nevoie paranoică și alergică la vulgar.

DoR a murit totuși demn, ca un moș prolix de care s-a săturat toată lumea dar care măcar nu a lăsat datorii nepoților. Ruxx a jucat cartea tinereții (deși era la a patra sau cincea tinerețe, un serial de anii 80 și nu dintre alea bune), iar DoR a jucat cartea bolnavului terminal care s-a împăcat cu soarta. Un pic melodramatici în comunicările paleative, dar pe patul de moarte toți suntem vulnerabili și cu temerile creative la vedere.

Ar fi fost frumos ca ultimele texte și mințile din spatele lor să fie lăsate să zburde, poate chiar să le iasă o glumă, un joc de cuvinte, la limită o răutate. Alas, nu s-a putut, controlul (de sine și al celorlalți) e un kink cu normă întreagă.